POVESTEA PLICULUI CARE ÎŞI CĂUTA SCRISOAREA
Biblioteca este locul în care sunt
adunate laolaltă, prin intermediul cărţilor, toate poveştile omenirii, de la
cele vizualizate (albume de artă, albume foto) sau imaginate (beletristica ―
romanele, nuvelele, povestirile, poeziile, piesele de teatru), până la cele
datorate cercetărilor. Istoria, ştiinţele exacte ― matematica, fizica, biologia
chimia, astronomia etc.― se regăsesc printre disciplinele aflate în bibliotecă
ce reuşesc, prin limbajul propriu, să ne transporte în lumile gândirii umane,
lumi caracterizate uneori de precizii impresionante, alteori tributare
deducţiilor, aproximărilor, interpretărilor. Mai nou, arhivele electronice şi
bazele de date contribuie şi ele la completarea universului de minuni pe care-l
adăposteşte biblioteca, ajutându-ne, adeseori, să nuanţăm şi să lărgim
cunoştinţele noastre din orice domeniu.
Biblioteca adăposteşte, aşadar,
poveşti nenumărate care aşteaptă, răbdătoare, să ajungă la cunoştinţa noastră.
Şi pentru că timpul fiecăruia este limitat şi, adeseori, lăsăm să se strecoare
pe lângă noi frumuseţile lumii, fiindcă preocupările care ne solicită atenţia
sunt multiple şi, de multe ori, se poticnesc în aspecte strict practice,
biblioteca şcolii vă va oferi pe acest blog, poveşti interesante răsărite din
filele cărţilor. Vom inaugura, prin urmare, o rubrică nouă, „Poveştile
bibliotecii”, prin intermediul căreia sperăm să vă relaxaţi puţin, să vă
delectaţi şi să vă îmbogăţiţi cunoştinţele, înfruptându-vă din frumuseţile atât
de neaşteptate care definesc lumea noastră. Dar cum corect este ca să amintim
sursele de informare, fiindcă, folosindu-le fără menţionarea lor, un asemenea
gest ar semăna cu un furt, fiecare imagine (fotografie) adăugată poveştii va fi
însoţită de menţionarea sursei de unde provine. De asemenea, la fiecare sfârşit
de poveste voi adăuga cîteva titluri de cărţi din care am preluat informaţiile.
Aşa este corect, pentru a nu fura munca altora, ci pentru a o folosi doar în
ajutorarea propriei noastră munci, plus că, având voi la îndemână adrese
electronice şi cărţi (fie ele în format clasic sau electronic), puteţi, de
vreţi, să citiţi mai mult despre subiectele amintite în poveşti.
Continuând, oarecum, ideea
corespondenţei ca mod de comunicare de la distanţă, prezentată în două postări
de pe facebook-ul şcolii, vom afla aici cât de departe în timp se întinde
această posibilitate de comunicare prin corespondenţă. Fiindcă, deşi aparent nu
ne foloseşte direct, cunoaşterea a ceea ce a fost înainte este hotărâtoare în
privinţa a ceea ce ne determină să realizăm acum şi în viitorul apropiat. Voi,
elevi, corespondaţi acum cu ajutorul mesajelor electronice, prin intermediul
calculatoarelor, laptopurilor, tabletelor, smartphone-urilor ş.a.m.d. Este o
comunicare instantanee, posibilă oriunde în lume (cu siguranţă, comunicaţi în
timp real şi cu rude şi prieteni aflaţi în alte ţări, atât scriptic, prin
mesaje scrise, cât şi video). Ei bine, comunicarea prin corespondenţă, adică
prin mijloace materiale care să conţină, de obicei sub formă scrisă, informaţii
de orice fel, este atât de veche, încât putem spune că se pierde în timp. Sau
..., putem aproxima o perioadă, o vreme în care au început oamenii să
corespondeze în scris, după descoperirile arheologice. Aceste descoperiri, dând
la iveală lucruri ascunse în pământ de milenii, ne oferă imagini importante ale
civilizaţiilor, ale popoarelor care au trăit pe Pământ acum mii de ani, de la
care am moştenit lucruri, obişnuinţe şi cunoştinţe pe care nici nu le bănuim.
După cum ştiţi, astăzi scrisorile
sunt trimise închise în plicuri, pe care sunt consemnate datele expeditorului(numele
şi adresa), adică ale celui care a trimis scrisoarea şi ale destinatarului, cel
care trebuie să primească scrisoarea ce îi este destinată, adresată. Poşta este
instituţia care se ocupă de preluarea acestui tip de corespondenţă, scrisorile.
Serviciile poştale, mai mult sau mai puţin organizate, au şi ele o vechime
apreciabilă, Persia lui Darius I (sec. VI î.Hr.) având o reţea densă de staţii
de schimbare a cailor, necesare bunei funcţionări a serviciilor poştale.
Staţiile respective aveau rolul de a înlesni deplasarea cât mai rapidă a celor
care purtau corespondenţa, mesagerii de ieri, azi deveniţi poştaşi. Aceştia, la
fiecare staţie, schimbau calul obosit cu unul odihnit, putând astfel să-şi
continue drumul, până ce nevoia de odihnă îi obliga şi pe oameni la o
întrerupere a „călătoriei”, spre refacerea forţelor proprii. În romanul „Cei
trei muşchetari”, poate cea mai cunoscută scriere a lui Alexandre Dumas, eroii
cărţii apelează la asemenea servicii ale staţiilor de cai de schimb, încercând
să ajungă la destinaţie (Anglia) cât mai repede, pentru a transmite un mesaj
din partea reginei Franţei. Această cursă „poştală” a muşchetarilor, generată
de transmiterea cât mai rapidă a unui mesaj, va fi transpusă şi în film, Les trois mousquetaires : Les ferrets de la reine (Cei trei muşchetari: Eghileţii
reginei), coproducţie franco-italiană din 1961 (eghilet însemnând şnurul
purtat la anumite uniforme militare, având capetele îmbrăcate în metal).
Figura 1 — Bulă (sferă) de lut inscripţionată având
imprimate obiectele pe care le conţinea (1)
Ei bine, plicul de corespondenţă a
apărut cu mult înainte de utilizarea serviciilor poştale organizate (şi chiar
a... scrisorii), el având, iniţial, rolul de a păstra în siguranţă elemente ale
unor mesaje... economice. Primele plicuri cu astfel de rol aveau formă de...
bile, fiind confecţionate din lut uscat la soare. Aceste bile aveau în interior minuscule obiecte din
argilă de forme geometrice diferite (pătrate, cuburi, piramide, conuri). Pe
pereţii bilelor erau inscripţionate sigilii nescrise şi figurile geometrice
existente în interior. Astfel, cercetătorii şi-au dat seama că bilele
reprezentau un sistem de numerotare, destinat probabil circulaţiei
informaţiilor. La mari distanţe, oamenii îşi comunicau bunurile de care
dispuneau şi pe care erau dispuşi să le comercializeze, astfel încât au găsit
modalitatea să închidă figurile geometrice — lucrurile numerotate — în sfere de
argilă (bilele), întocmai cum mai târziu plicurile de argilă închideau şi
consfinţeau contractele sumeriene. Era ca şi cum, astăzi,
în relaţiile comerciale dintre doi afacerişti, unul îi trimitea celuilalt o
listă cu mărfurile pe care le are la vânzare. O corespondenţă de afaceri, deci.
Doar că azi se foloseşte e-mail-ul, atunci se foloseau bilele/bulele de lut.
Figurile geometrice reprezentau, de
fapt, marfa şi cantitatea: câte oi, capre, cereale, „kilograme” (măsuri) de
fructe avea spre vânzare cel care trimitea mesajul cu ajutorul bulelor de
argilă. Conform cercetătorilor, conul, sfera și discul plat reprezentau
trei măsuri de cereale: mici, mai mari, foarte mari, iar tetraedrul
însemna o unitate de muncă (un om / o zi), ceea ce presupunea că această
corespondenţă de afaceri informa, deopotrivă, despre marfa în sine, despre
plăţile datorate cantităţilor şi felurilor de mărfuri, precum şi despre
costurile avute cu mâna de lucru.
Figura 2 ― Bulă (sferă) de lut inscripţionată având
imprimate obiectele pe care le conţinea (2)
După ce au descoperit scrierea
(primii în lume), sumerienii, cei care foloseau bilele de lut drept plicuri de
corespondenţă comercială, au fost tot întâii din lume care au folosit plicul
pentru scrisoare. Cum societatea lor ― şi scrierea de asemenea! ― s-a dezvoltat
în jurul activităţilor legate de producerea/obţinerea celor necesare traiului,
fie că era vorba de canalele de irigaţie organizate într-un adevărat sistem,
numărarea şi organizarea bunurilor existente, calcularea taxelor şi realizarea
de liste ale acestora, sumerienii au găsit necesar să-şi protejeze inclusiv
corespondenţa legată de aspecte comerciale. Aşa că, pornind, probabil, de la
experienţa bilelor de argilă care adăposteau informaţii preponderent contabile,
au inventat plicul propriu-zis, care avea rolul de a proteja şi autentifica un
document, de obicei un contract între părţi.
Figura 3 — Act cuneiform şi plicul de siguranţă
Sursa: http://coeurdelhistoire.tumblr.com/post/71046567327/artpropelled-cuneiform-letter-from-baghdad
Documentul, scris în cuneiformele
specifice Mesopotamiei, avea la sfârşit aplicate nişte sigilii (peceţi)
aparţinând părţilor contractante, eventual martorilor şi, neapărat, scribului,
persoanei specializate care scrisese contractul. Fiecare sigiliu era însoţit de
numele posesorului. Plăcuţa de argilă moale pe care fusese scris contractul se
lăsa la soare, spre a se usca şi a nu mai putea astfel adăposti alte eventuale
rânduri scrise. Pe o altă tăbliţă de argilă, mai mare, moale şi ea la început,
se copiau întocmai contractul, numele celor implicaţi, se aplicau apoi sigiliile
personale (foarte interesante aceste sigilii, o să vă povestesc altădată despre
unicitatea lor istorică ... şi influenţa lor asupra societăţilor viitoare,
inclusiv asupra celei de azi). A doua plăcuţă de lut, moale fiind, se aplica în
jurul primei tăbliţe, ca un plic în jurul unei scrisori. Prin uscare, devenea
rigidă, de nemodificat. Cine voia să verifice autenticitatea unui contract
(chiar şi după secole!, în cazul, să zicem, al verificării unei posesii de
bunuri funciare ― pământ, locuinţe), spărgea cu grijă plicul păstrând intacte
toate elementele scriptice, apoi compara textul de pe plic cu cel din
interiorul acestuia, la fel numele şi peceţile. Orice fals era astfel eliminat,
fiindcă nimeni nu putea avea pecetea altcuiva şi, cum orice scrisoare şi plicul
aferent, aveau aplicate ― fiecare! ― mai multe peceţi, ele trebuia să fie
identice, cele din scrisoare cu cele de pe plic.
Figura 4 ― Act cuneiform şi plicul de siguranţă ― în
partea stângă (jos) se observă semnăturile, sub forma unor sigilii/ştampile
dreptunghiulare
Egiptenii au folosit şi ei scrisori
pentru corespondenţa de la distanţă. Doar că, la ei, scopul scrisorilor nefiind
doar comercial, ci şi, să-i zicem, cotidian, de informare asupra unor
evenimente sau necesităţi legate de rutina zilnică, scrisoarea a devenit mai
puţin pretenţioasă, nemainecesitând măsurile de precauţie pe care le presupunea
plicul. Evident, a contribuit la aceasta şi suportul de scriere, papirusul,
realizat din fibră vegetală, deci uşor de purtat de la o persoană la alta.
Astfel că egiptenii, putem spune, au realizat circulaţia curentă a
corespondenţei, scrisorile fiind realizate, preponderent, pe bucăţi (fâşii
înguste) de papirus rămase de la ajustarea marilor foi de papirus pe care erau
scrise textele importante, fie ele religioase, administrative sau literare.
Figura 5 — Scrisoare (hieratică) pe papirus, cu
destinatarul pe verso
Textele întinse pe foi întregi de
papirusuri, rulate apoi în suluri, aveau scrierea direcţionată în rânduri
orizontale, doar o faţă a papirusului fiind completată. La scrisoare, în
schimb, scrierea curgea în rânduri verticale, pe ambele feţe, dacă era necesar,
fiind folosite caractere hieratice, adică formele simplificate ale
hieroglifelor. Epistola era apoi împăturită, iar pe partea exterioară erau
trecute numele expeditorului şi destinatarului. Extremităţile scridorii erau
legate cu o aţă, pe care se imprima sigiliul expeditorului. Mesagerul era un
emisar special, în cazul actelor oficiale, scrisorile cu caracter particular
fiind duse la destinatar de un om de încredere al expeditorului.
Figura 6 ― Scrisoare (hieratică) pe papirus
Vedem astfel că, în funcţie de
suportul scrierii şi de rolul ei, corespondenţa a beneficiat, iniţial, de
protecţia şi siguranţa plicului, spre a renunţa mai apoi la acesta, scrisoarea
fiind doar semnată şi sigilată, din datele pe care le avem despre corespondenţa
în Antichitate. La fel s-a petrecut şi mai târziu, în perioada medievală, când
scrisorile nu cunoşteau plicul. Împăturite, semnate şi sigilate de expeditor
(doar cei de o condiţie socială mai bună ştiau a scrie, de aici rezultând
existenţa sigiliilor personale), ele erau emise destinatarului de un mesager de
nădejde.
Figura 7 ― Scrisoarea lui Neacşu, recto (faţă)
O astfel de scrisoare ne ajută să
încadrăm oarecum, în timp, utilizarea frecventă a limbii române, în forma ei
asemănătoare cu cea de azi, ea fiind redactată la început de veac 16 (1521).
Este vorba, după cum unii dintre voi ştiţi, de Scrisoarea lui Neacşu, o epistolă cu rol de informare, adresată
magistrului (primarului) braşovean, în care un anume Neacşu din Câmpulung îl
avertiza pe partenerul de afaceri braşovean despre mişcările trupelor otomane
plecate din Sofia, capitala de azi a
Bulgariei, spre a traversa Dunărea.. Scrisoarea se păstrează în Arhivele
Naţionale din Braşov, sigiliul ei fiind, din păcate, pierdut.
Figura 8 ― Scrisoarea lui Neacşu, verso (spate), cu
numele expeditorului şi destinatarului scrise în cerneală şi cu urmele
peceţilor care „securizau” scrisoarea
Învăţăm din orice, astfel încât
orice sursă de informare ne poate ajuta întru cunoaştere. Ştim, aşadar, din
sursele documentare oferite de arhive şi de colecţiile personale aflate în
custodia bibliotecilor şi chiar muzeelor (Muzeului Literaturii Române, de
pildă), despre modalitatea de corespondenţă medievală, cea amintită anterior:
epistole semnate şi pecetluite de expeditor, acesta beneficiind de o poziţie
socială bună, care îi permitea să înveţe a scrie şi citi, precum şi a poseda şi
utiliza sigiliul (pecetea) cu care să-şi „întărească” (semneze) documentele de
orice fel. Aflăm însă, din surse alternative, culturale ― cinematografice, în
cazul de faţă ― că, în anumite societăţi, scrierea era o îndeletnicire
răspândită şi în clasele sociale cele mai de jos. Într-un film al reputatului
regizor japonez Akira Kurosawa, Yojimbo
(Garda de corp), realizat în 1961, un
simplu ţăran trimite o scrisoare unui samurai. O secvenţă de film, de câteva
minute, ne oferă o informaţie preţioasă: scrisul era cunoscut şi utilizat, în
Japonia medievală, la nivelul întregii societăţi. De asemenea, observăm cum se
purta corespondenţa în modul nepretenţios al sferelor oficiale: scrisoarea,
redactată pe o faţă, avea pe verso numele expeditorului şi destinatarului,
fiind apoi împăturită într-un mod propriu (doar japonezii au inventat şi
„origami”, arta hârtiei pliate în variate forme), cu un soi de nod care să nu
permită desfacerea accidentală a scrisorii, pe parcursul trecerii acesteia prin
mâinile mesagerilor.
Figura 9 —
Scrisoare japoneză medievală
Sursa: Captură film „Yojimbo” (1961), regia: Akira Kurosawa
Aşadar, în Evul Mediu plicul nu era utilizat,
părând a fi o invenţie (sumeriană) dată uitării. Epoca modernă l-a readus spre
folosinţă, chiar înainte să fie descoperite minunile imaginate de
mesopotamieni. Impunerea tot mai multor categorii sociale în viaţa politică,
economică şi socială a societăţilor a făcut ca scrisoarea, corespondenţa în
ansamblu, să devină un lucru firesc şi des utilizat, aşa că s-a renunţat la
sigilarea scrisorilor, simpla semnare a acestora fiind de ajuns. Totodată,
confidenţialitatea necesară corespondenţei şi fireasca protejare (materială) a
scrisorii au „generat” plicul, astfel încât secolul 19 a beneficiat din plin de
scrisoarea în plic. Evident, în multe cazuri, deloc formale, scrisoarea avea
rolul telefonului de mai târziu şi al mesajelor actuale de pe smartphone. Era,
pur şi simplu, mijlocul prin care cineva care ţinea o seară literară, spre
exemplu, îşi invita cunoştinţele la respectiva întrunire culturală prin
mijlocirea unei foiţe de hârtie pe care se specifica succint rostul şi data
invitaţiei. De asemenea, scurte informări cu caracter politic sau de altă
natură se realizau tot cu ajutorul scrisorii.
Figura 10 ― Invitaţie la o mică petrecere, nelipsită
de muzică
Sursa: Arhivele Naţionale Sibiu
În România, elitele politice şi
culturale foloseau adesea, pentru o astfel de corespondenţă particulară, limba
franceză, limbă de circulaţie internaţională până după cel de-al doilea război
mondial. O dovadă în acest sens o putem regăsi în corespondenţa maioresciană
din arhivele sibiene, două din scrisori prezentându-vi-le aici.
Figura 11― Informare asupra unei legi votate în
Parlamentul României
Sursa: Arhivele Naţionale Sibiu
Şi aşa s-a ajuns, în timp, de la
plicuri de lut şi peceţi la parola e-mail-ului propriu, pentru protejarea
corespondenţei, şi de la figurine şi tăbliţe de lut la ecranul calculatorului
sau telefonului. Înainte de a ne sfârşi periplul prin lumea corespondenţei, să
mai amintim că aceasta oferea, uneori, mesaje ale disperării. Ştim din
literatura de aventuri despre bileţelele din sticlă utilizate de naufragiaţi,
în speranţa că cineva, vreodată, le va găsi mesajul şi îi va salva de la pieire
sau, ca pe Robinson Crusoe, de la singurătate. Ei bine, mesaje ale disperării,
încercări de sabotare a uitării au folosit şi condamnaţii politici. Deunăzi (de
curând, adică), în peretele Cazinoului
din Constanţa, clădire aflată în plin proces de restaurare, s-a găsit o bucată
de hârtie de ciment, ascunsă acolo mai bine de jumătate de secol. Pe hârtie
erau scrise câteva rânduri, mărturie pentru viitor, pentru cei care, aflând-o,
să nu uite numele câtorva din cei pe care regimul politic i-a condamnat, de
fapt, pentru libertatea lor de gândire. Mesajul, redat astăzi de toată presa, este
acesta: „Acest Cazinou este lucrat de către deţinuţii politici din anul 1951,
luna 31 Decemvrie, condusă de Arhitectul Joja Constantin. Echipa de stucatori
condusă de Rusu A. Ioan, Botoş Dumitru jud Arad, Jercău Constantin, Ciscău
Gheorghe, Coraş Ionel, Sava Nicolae, Pop Ioan, Vlădescu Ilie, Hosu Petre, Hosu
Ghegor, Anastasiu Ştefan, Gorbovan Gh., Bamer Fidel şi Morton Iuliu” (cf. https://www.mediafax.ro/social/surpriza-la-cazinoul-din-constanta-ce-au-gasit-muncitorii-in-subsol-si-mesajul-asuns-in-peretii-cladirii-19123395). De data aceasta, plicul scrisorii nu a mai fost nici de lut, nici de hârtie, ci
de zidărie. O suferinţă ascunsă aproape 70 de ani, ieşită la iveală spre a ne
reaminti despre clipe nefaste ale trecutului care e bine să fie cunoscute, spre
a nu fi repetate. La fel cum bine este să înţelegem că trecutul este cel care
ne-a construit prezentul şi, într-un fel, ne-a pregătit pentru abordarea
mijloacelor la care să apelăm pentru a ne clădi viitorul pe care ni-l dorim.
Figura 12 ― Scrisoare pe un petic de sac de ciment a
unor deţinuţi politici
Note bibliografice:
ANDRONESCU, Şerban, Cadmos – Scurtă istorie a scrisului,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1966
DANIEL, Constantin, Civilizaţia asiro-babiloniană,
Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1981
DANIEL, Constantin, Civilizaţia Egiptului antic, Bucureşti,
Editura Sport-Turism, 1976
DANIEL, Constantin, Civilizaţia sumeriană, Bucureşti,
Editura Sport-Turism, 1983
HERING, Elisabeth, Povestea scrisului, Traducerea din limba
germană de Mariana Şora, Bucureşti, Editura Tineretului, 1960
GIOVANNINI,
Giovanni, De la silex la siliciu –
Istoria mijloacelor de comunicare în masă, Traducere din limba italiană de
Emilia Cosma, Bucureşti, Editura Tehnică, 1989
Comentarii
Trimiteți un comentariu