Istorie - ȚĂRILE ROMÂNE ÎN PERIOADA 1821-1848

      ISTORIE CLASA a VIII-a

                                  ȚĂRILE ROMÂNE ÎN PERIOADA 1821-1848

     După revoluția din 1821, în Țările Române s-au produs noi modificări economice, sociale și politice care au deschis o nouă etapă în istoria românilor. Anul 1821 în istoria patriei noastre este considerat începutul epocii moderne ( 1821-1918 ).

    În intervalul de timp 1821-1848, adică de la revoluția lui Tudor Vladimirescu și până la revoluția burghezo-democratică din 1848 se disting două etape: etapa domniilor pământene ( 1822-1829 ) și etapa domniilor regulamentare ( 1834-1849 ).

          

    Domniile pământene. Prin Convenția de la Akerman ( Cetatea Albă ), din anul 1826, încheiată între turci și ruși s-a stabilit ca Țările Române să fie conduse de domni numiți de turci, din rândul boierilor români pentru un mandat de 7 ani, iar Principatele să se conducă după un Regulament întocmit de puterea suzerană ( Turcia ) și puterea protectoare ( Rusia ).

     Cei doi domni pământeni, numiți astfel, deoarece erau de origine română au fost: Grigore Dimitrie Ghica ( Țara Românească ) și Ioniță Sandu Sturdza ( Moldova ). Dacă pe plan politic au avut loc aceste schimbări, pe plan social situația țărănimii, care era cea mai numeroasă clasă socială a societății românești această situație a rămas neschimbată. Țăranii deși erau liberi din punct de vedere al legii, ei nu aveau pământ, deci nu erau proprietari depindeau de învoirile pe care le făceau cu marii proprietari din rândul boierimii.

    Pe planul politicii externe, fără a se ține seama de voința celor două Principate, în anul 1829 se încheie Tratatul de la Adrianopol, care este un acord de pace între Rusia și Turcia în urma conflictului miltar dintre cele două mari puteri, determinat de războiul de independență al Greciei (1821-1829) împotriva Imperiului Otoman (Turcia). Imperiul rus sau țarist impune Imperiului Otoman următoarele:

ocupația rusă a Principatelor, numirea generalului rus Pavel Kiselef  ca guvernator al Principatelor ( 1829-1834 ), alcătuirea unui Regulament Organic comun pentru cele două Principate, lichidarea monopolului comercial al otomanilor asupra comerțului celor două Țări Române, acordarea autonomiei administrative pentru cele două Principate, desființarea raialelor otomane din stânga Dunării, stabilirea frontierei cu Turcia pe Dunăre. Pentru aplicarea acestor clauze ale tratatului s-a stabilit întocmirea celor două Regulamente Organice, de către o Comisie formată din boieri munteni și moldoveni sub coordonarea generalului Pavel Kiselef.

    Domniile regulamentare. Cele două Regulamente au intrat în vigoare în anul 1831 în Muntenia  și în anul 1832 în Moldova, fiind aprobate de cele două mari puteri. În anul 1834 ocupația rusă încetează și potrivit Regulamentelor domnitorii români vor fi aleși de o Adunare Obștească Extrordinară din rândul marii boierimi, pentru un mandat de șapte ani. Puterea legislativă aparține unei Adunări Obștești formate numai din membrii clasei feudale, puterea executivă aparține unei Comisii Administrative alcătuită din departamente, iar conducătorul acestei Comisii este domnitorul, care are astfel atribuții executive. Curtea Supremă deține puterea judecătorească, iar la nivel local Tribunalele nu mai pot folosi pedepsele fizice sau mutilarea pentru cei condamnați.

     Cuprinzând dispoziții aproape identice, Regulamentele Organice au favorizat unificarea legislativă a celor două Țări Române. Scopul politicii externe ruse pentu a doua jumătate a sec. al XIX-lea era ca

Principatele Române să fie anexate la Rusia în eventualitatea unui conflict cu Turcia, iar prevederile comune din Regulamente să faciliteze o integrare mai rapidă a acestora în cadrul Rusiei.

       În timpul domniilor regulamentare s-a creat armata națională, iar domnii aleși de Adunările Obștești Extraordinare de la Iași și București au fost: Mihail Sturdza ( 1834-1849 ), pentru Moldova, iar Alexandru Dimitrie Ghica ( 1834-1842 ) și Gheorghe Bibescu ( 1842-1848 ) pentru Muntenia.

          Consecințe. În urma domniilor regulamentare nu se produc schimbări majore la nivel social, pentru că boierii feudali și-au menținut privilegiile economico-sociale. Micii negustori, proprietarii de manufacturi, care alcătuiau burghezia erau nemulțumiți de aceste privilegii, care nu permiteau burgheziei participarea în mod egal la luarea deciziilor politice. Masele populare și anume: țărănimea, meșteșugarii, muncitorii din manufacturi, mai puțin dezvoltați din punct de vedere numeric vor sprijini burghezia în lupta de eliberare națională, dar și în lupta pentru drepturi democratice, pregătindu-se astfel marile evenimente ale sec. al XIX-lea și anume: revoluția burghezo-democratică ( 1848-1849 ), Unirea Principatelor ( 1859 ),  proclamarea independenței naționale ( 9 mai 1877 ) și nu în ultimul rând Marea Unire ( 1918 ) în prima jumătate a sec. al XX-lea.